8
Eu cred in intamplare ii spun Sandei din senin. Nu cred in destin ca totala predestinare. Altadata as fi ezitat sa o spun. M-as fi ferit de verdicte. Ii urmaresc ochii verzi doar doar sa-i surprind o inflexiune.
Din greseala azi, ii spun Sandra. Si numele inventat nu-mi place, e mult prea tern pentru ea, nu i se potriveste. Sanda a fost plecata un timp. Probabil in vacanta. O privesc ca sa descopar un ten aramiu sanatos, bronzat uniform, cearcane estompate, si o stralucire in ochi. Mi-o imaginez stand lenesa langa ceasca de cafea, in cearceafuri albe in cine stie ce loc indepartat.
-Care este cea mai veche, indepartata amintire pe care o ai? o intreb. Si continui, ca sa nu fie confuza, “prima”. O vad surprinsa, dar abia perceptibil. Deja s-a obisnuit cu inversarea directiei sirului de intrebari personale. Si de fapt, cred ca o accepta pentru ca simte ca mi-ar fi mie de vreun folos. Face un efort de memorie.
-Eu, in bratele mamei mele, mancand struguri albi imensi, raspunde ceva mai tarziu. Si mama incercand sa ma convinga sa dau drumul margelelor ei, albastre marin. Avem probabil aproape patru ani. Si fata i se lumineaza. I-o spun si eu pe-a mea. Ma intreaba daca are o semnificatie pentru mine aceasta amintire. Ii spun ca afectiv, nu. Dar ca imi amintesc perfect ce simteam, si ca e doar un exercitiu. Al meu, cu mine. Avean trei ani jumatate.
