Dialoguri

Ii privesc degetele lungi pe care sta impunator un inel verde cu piatra mare. Seamana cu al doamnei C., profesora mea de limba romana si diriginta mea in clasele V-VIII. O alta dragoste feminina la prima vedere. Inalta, cu parul blond asezat cuminte in bucle nerazlete. Mi-o amintesc doar in doua taioare. Unul mov strans pe corp si altul maro a carui fusta se termina brusc in dreptul genunchilor. Fara a fi frumoasa doamna C. era exotica. Purta un inel cu o piatra imensa, de o culoare incerta, si cinci bratari subtiri care clinchaneau de incheietura mainii. Parfumul ei era intotdeauna invaluit de o mireasma de fum de tigare. Inteligenta, cocheta si intotdeauna corecta in aprecieri, doamna C. mi-a cultivat inclinatia spre literatura limbii romane. Mie mi se parea o zeita. Fiul ei avea atunci cinci ani, si era mulatru, cu parul cret, o minune de copil.

Sanda ma asculta cu rabdare, nu anticipeaza. Eu insa o fac. Ii anticipez raspunsurile, analiza. Cred ca stie, dar nu o alarmeaza. In fond, important este sa-mi amintesc eu. In prezent discutam copilaria mea, ce-mi amintesc, sau ce vreau sa-mi amintesc, intinsa pana spre adolescenta. Insa nu exista reguli, nu ne concentram pe o perioada anume. Iar eu nu vreau sa-mi amintesc intodeauna.

Si ce iti doreai de la pranzul din gradina? Tac. Sa-i vad veseli, glumind sau povestind..dar mi se pare patetic, si atunci tac in continuare. Oare stie ce gandesc, ma intreb? Doamna S. intinde mana spre paharul cu apa si atunci observ lantisorul ei de aur minuscul, de care atarna fericita o clepsidra cu nisipul verde.

Crezi, o intreb, ca reintoarcerile astea in amintiri si memorie imi vor da mie insami raspunsuri, sau tie? Deja stiu ce-o sa raspunda: in principiu da, tie, dar impreuna cu rationamentul meu…Probabil tie, imi raspunde ea, in fine, asa ar fi ideal. Mi-ar placea s-o pshiho-analizez eu pe doamna S. de fapt. S-o interoghez, s-o ascult, s-o astept sa-si aminteasca.

Ce nu-ti placea la tara? Nu stiu, ii raspund. Nu stii, sau nu vrei sa te gandesti?

De altfel, ne tutuim. Eu sunt pentru ea Maria, si ea pentru mine Sanda. Dar eu spun si doamna S. Are ochii verzi intens, si tenul masliniu. Cred ca ea ma readuce la realitate, intrebandu-ma ce vreau sa-i povestesc astazi. Chiar asa, oare ce vreau sa-i spun? Imi tot vine sa-i spun “nimic”, dar nu o pot dezamagi. Mai ales pentru ca ma fascineaza. Ce sa-i spun oare, caci totul mi se pare zadarnic? Stiu ca poate sa ma ajute sa-mi gasesc raspunsuri, dar ce folos? Candva mi se parea ca ma pot autoanaliza mai bine decat orice psiholog. Haide sa revenim putin la copilaria ta. Revenim ma gandesc eu. Ce sa-i spun oare? Imi amintesc cum bunicul uda gradina cu un furtun negru din cauciuc lung de vreo 200 de metri. Udatul gradinii era ca un ritual. Pamantul e uscat si a crapat, iar eu sunt incantata de crapaturile din sol pe care le pipai cu degetele si le urmaresc formele.

Bunicul cara furtunul greu si lung spre fantana din gradina, de care doar ma apropii, dar din care noi, copii, nu scoatem niciodata apa. Nu-mi amintesc bine de ce exista aceasta regula. Eu astept cuminte sa instaleze bunicul furtunul si intre timp vorbesc cu stiuletii de porumb care abia au “dat” de cateva saptamani, si eu am asteptat nerabdatoare sa iasa stiuletii, “papusile” cu parul lung si alb. Le urmarec pana la cules. Am mii de papusi cu care ma pot juca. Sunt Barbie-urile mele. La inceput au parul lung si alb, insa treptat culoarea “parului” se duce spre maroniu. Bunicul nu ne-a certat niciodata. Mai zice din cand in cand, “mai tataie, nu mai calcati pe furtun, ca il stricati”. Cand apa in sfarsit tasneste din furtun, ma bucur pentru pamantul secat care primeste apa si o inghite cu lacomie. Eu imi imaginez ca pamantul e o fiinta, ca stie ca asta e ritualul, si ca se bucura. Placerea mea cea mai mare este sa strivesc pamantul de acum ud cu picioarele, pentru a simti namolul cum imi iese printre degetele picioarelor. Mai tarziu adun namol si fac bulgari, pe care ii las sa se usuce la soare si sa se intareasca. Nu-mi amintesc ce faceam cu bulgarii de pamant uscat. Fac o pauza. Nu-mi mai vine nici o imagine in minte, nici o amintire. Doamna S. ma intreaba ce de m-am oprit. Intuieste ca am facut o conexie.

Ii spun ca mi-am amintit ca si atunci asteptam cu nerabdare si fericire sa ne asezam cu bunicul si cu bunica la pranzul de la umbra nucului din gradina, cu apa rece din fantana in ulcica de lut, branza, ceapa, rosii si paine cu coaja tare si bine rumenita. Nu vad legatura cu prezentul, imi spune doamna S. Ezit, dar ii spun ca si atunci ma intristau momentele de tensiune, dintre bunici, sau parinti. Chiar daca bunicii nu se certau aproape niciodata, ci doar erau tacuti cateodata sau ingandurati de ale recoltelor. Iar daca se certau, erau doar pareri diferite care nu rezultau niciodata in scandaluri. Dar stiu exact cum cautam si asteptam cu nerabdare momentele in care simteam eu bucuria lor adunata peste a mea, sau a noastra, a nepotilor. Sesizez conexia pentru ca doamna S. crede ca grija mea obsesiva pentru parerea celorlati fata de mine si repulsia mea pentru certuri mai serioase de orice natura provine de undeva din copilarie.